Sclavul fericirii tale

Te ştiu, şi locul ţi-e cu mine,
Degeaba fugi să cauţi altceva ,
Să nu crezi că fericirea vine,
Când sufletul ţi-e pe altundeva.


Te simt, şi ştiu cât mă iubeşti,
Şi nu înţeleg de ce mai fugi,
Oare ce crezi c-o să găseşti,
Când sufletul pereche îl alungi?


Sunt sclavul fericirii tale acum,
E unica dorinţă ce îmi dă puteri,
Să ştiu că fericită vei pleca la drum,
Şi pot să mor, pierdut pe nicăieri.


Tu mă înţelegi, şi poate că la fel,
Ca mine simţi şi tu la rândul tău,
Te văd cum ai acum un singur ţel,
Să mă fereşti de tot ce-mi face rău.

Nu mai iubesc

Mi-ai furat şi inima şi liniştea şi viaţa,
Şi ai plecat în lume, departe undeva,
Tu îţi ascunzi de mine în lume fata,
Să nu ajung să le mai regăsesc cândva.

Tu m-ai lăsat pierdut, sclav fără stăpân,
Prizonier uitat, îngenunchiat de o iubire,
Condamnat o viaţă, în genunchi rămân,
Căci mi-ai furat şi cheia către fericire.

Am rămas fără de suflet, doar un trup,
Un mare gol ce rătăcesc pe străzi pustii,
N-am să iubesc pe nimeni, şi e crud,
Dar nu las pe nimeni vreodată a mă iubii.

Mi-e dor

Mi-e dor în braţe strâns să te mai ţin,
Să simt cum inima în piept îţi bate,
Să mă îmbeţi cu un sărut şi fără vin,
Să-ţi mângâi părul despletit pe spate.

Mi-e atât de dor de râsul tău copilăresc,
De ochii umeziţi cu lacrimi de iubire,
Mi-e dor nimicuri să îţi mai povestesc,
De chipul tău blând ce radiază fericire.

Dor de lucruri mici, şi fără importanţă,
De tachinări nevinovate, de mirosul tău,
Să alergăm desculţi prin iarba din fâneaţă,
De glasul tău, când mă certai mai rău.

Mi-e dor să te enervez şi apoi să te sărut,
Să simt cum îmi respiri lângă ureche,
Dor de amestec de gumă şi tutun să simt,
Dor de tine, iubita mea fără de pereche.

Pentru iubire

Pentru iubire, sunt pregătit să mor,
Fără tine, viaţa mi-e goală şi pustie,
Mă îngenunchează al sufletului dor,
A mea inimă, a ta e pentru veşnicie.

Sunt pregătit să mor, ce rost mai are,
Să îmi trăiesc fără vreun sens viaţa,
Când dorul mă doboară din picioare,
Şi nu am acum nici măcar speranţa.

La ce bun o viaţă trăită fără de iubire,
Şi-un trai îndestulat, dar inutil şi fals,
Când inima nu îţi tresaltă la a ei privire,
Sufletul ţi-e atât de gol şi pustiit şi ars.

De ce

De ce nu-mi zici acum nimic,
Tu în tăcere parca m-ai uitat,
Mi-e dor iubito, dor să îţi zic,
Că te iubesc, că n-am uitat.

De ce îmi eşti aşa departe,
Mă laşi pierdut pe nicăieri,
Ziceam: nimic nu ne desparte,
Dar asta parcă era iubito ieri.

De ce mă laşi să zac în dor,
Tu fără o vorbă să îmi spui,
De dorul tău eu stau să mor,
Aş zice te iubesc dar nu am cui.

Mi-e dor

Mi-e atât de dor de vorba ta,
De ochii tăi căprui şi blânzi,
Dor de noi, în preajma mea,
Mi-e dor să te aud cum râzi.

Să ştii iubita mea că te visez,
Noi n-am vorbit de-o viaţă,
Printre crini încerc să te aşez,
Mi-e dor să te privesc în faţă.

Dor să sari, râzând de mine,
Şi-n joacă să mă chinuieşti,
Mă rog la sfinţi să-ţi fie bine,
Eu ştiu că încă mă iubeşti

România, trezeşte-te

S-au răsucit sub glie, în mormânt străbunii,

Chiar Decebal ne strigă, se-aude din pământ,

Treziţi-vă romani, va fură în văzul lumii,

Uniţi-vă acum, săpaţi-le pe veci mormânt.

Le văd pe haimanale cum ne rânjesc în faţă,

Sfidându-ne de parcă suntem neam de proşti,

Veniţi români, e timpul să vă treziţi la viaţă,

E vremea să adunăm ale dreptăţii sfinte oşti.

De frică încep să tremure din nou duşmanii,

Şi se ascund pe sub pământ, în gaura de şarpe,

Sunt disperaţi, s-au trezit din somn adânc românii,

Şi planuri de scăpare îşi fac, dar toate sunt deşarte.

Într-un popor blajin, aprinsă e acum mânia,

Şi nu-i mai iartă, au răbdat deja prea mult,

Se deşteaptă pentru încă o dată România

Suntem uniţi, aşa cum nu am fost de mult.

Nu încercaţi să ne amăgiţi din nou, nu ţine,

Doar mai treziţi din nou în noi, în toţi furia,

Să vă ferească Dumnezeu pe toţi, când vine

Peste voi, unită în suferinţa toată România.

E trează România

Aţi legalizat hoţia în această ţară,
Voi fără scrupule şi fără de cuvânt,
Cei care încercaţi a zecea oară
Să îngropaţi dreptatea în pământ.

Noi ne-am lăsat în casa pruncii,
Am ieşit ţipând în miez de noapte,
Ne-am săturat să fure politrucii,
Şi-am zis atât: nu se mai poate.

V-aţi ascuns acum ca şobolanii,
Sperând să treacă mai uşor  urgia,
Şi apoi să vă împărţiţi voi banii
Dă-i prea târziu, e trează România.

Interzis să te iubesc

Te mai iubesc dar nu-ţi mai spun,
Mi-ai interzis deodată să iubesc,
Iubirea doar în versuri o mai pun,
Rănile din suflet, încet se adâncesc.

E interzis să-ţi spun că îmi eşti dragă,
Încerc măcar în braţe, de pot să te ţin,
Inima, nebună stă pieptul să îl spargă,
Iar mintea îmi spune că iubirea e venin.

O luptă este în mine, o luptă fără miză,
Să îmi alung iubirea, oricât încerc, nu pot,
Ajung constant la aceeaşi grea remiză,
Mi-e interzis dar te iubesc, nu mai suport.

Fum de iubire

Mi-ai spus cumva, aşa într-o doară,
Eu să nu-ţi mai spun cât te iubesc,
Să stau, să las dragostea să moară,
Sufletul de pot, în loc să mi-l opresc.

Eu înţeleg mai greu, şi chiar de tac,
În taină, te iubesc mai rău că un nebun.
Şi mă gândesc ce pot acum oare să fac,
Din flăcări de iubire, să nu rămână fum.

Sunt oarecum legat la ochii amândoi,
Şi-mi caut drumul rătăcind în noapte,
Sperând să mai găsesc ceva, orice din noi,
Să pot să îţi spun iar a iubirii şoapte.

Dar te ascunzi, şi fugi mereu de mine,
Legat la ochi degeaba îmi caut drumul,
Acela ce mă ducea mereu la tine,
Tot ce găsesc acum e numai fumul.

Fără regrete

Mă întreb de m-ai iubit vreodată,
Sau fost-am poarta de ieşit din iad?
Şi îmi trec prin minte, aşa deodată,
Întrebări şi doruri ce încă mă ard

Am fost bun să uiţi puţin de iadul,
În care uitată şi captiva tu trăiai,
Deodată raiul îşi deschide gardul
Şi uiţi cine te-a dus întâi în rai.

Să-ţi fie viaţa numai drum cu rouă,
Eu te iubesc, te ştiu aşa cum eşti ,
Chiar de sufetul mi-e rupt în două,
Vei fi veşnic, a mea prinţesa din poveşti.

Din iad te-am scos, călcând pe jurăminte,
Şi nu regret, te văd acum cum zbori,
Te voi purta mereu, în suflet şi în minte,
O să te visez, în fiecare zi, în zori.

N-aş frânge aripi dragi de înger,
Să ştiu că vine iadul peste mine,
Vei fi mereu, pentru mine un juvaier,
Iar sufletu-mi în veci îţi aparţine.

Nu-mi pasă că lumea se dărâmă,
Şi viaţa de mi-o pierd, nu e regret,
Eşti iubirea cea dintâi şi de pe urmă,
O viaţă întreagă, singur te aştept.

Credeam ca ştii

Te văd cum iarăşi abătută,
Încerci s-ascunzi că îţi e greu,
Căci ieri, zburai de fericită,
Iar azi eşti tristă,mai mereu.

Eu te cunosc, şi văd schimbarea,
Deşi, eforturi faci să te ascunzi,
Îmi urlă în creier iubito, întrebarea,
De ce la mângâieri nu îmi răspunzi?

Credeam că ştii deja de-o vreme,
Că simt când lumea ţi-e întoarsă,
Şi poţi să-mi ceri fără a te teme,
Îmbrăţişări, şi-o vorba mai duioasă.

Eu simt cum viaţa încă te încearcă,
Iar tu, în faţa atâtor grele provocări,
Ce sufletul în negru ţi-l îmbrăca,
Vrei singura să treci prin încercări.

Credeam că ştii că încă te iubesc,
Şi trag nădejde că o să-ţi fie bine,
Iar poate în felul meu mai nebunesc,
Sper totuşi să alergi din nou la mine.

Nu te opresc

Eu nu-ţi stau în calea fericirii
De ce să-ţi fiu povară de purtat?
Îi pun lanţuri groase acum iubirii,
Totul este doar un lung oftat.

Nu vreau să te opresc din vise,
Te iubesc prea mult să mă opun,
Am doar sentimente care-s interzise,
Să-ţi fie ţie bine, e tot ce sper acum.

Eu sunt oricum în plus în lume,
Un trecător, un muritor de rând,
La care viaţa parcă-i face glume,
Punându-te mereu la mine în gând

Încerc să mă desprind cumva de toate,
Să pot să spun o dată: stop! atât!
Dar simt, şi ştiu că asta nu se poate,
Viața parcă iarăşi râde: bravo, eşti înfrânt.

Mă bucur, şi sunt atât de liniştit  acum,
Că ştiu că toate în calea ta îţi sunt senine,
Eu simt că nu încap în lumea ta nicicum,
Mă împac cu gândul că o să-ţi fie ţie bine.

Nici nu contează acum câte mai simt,
E linişte când ştiu că soarta e cu tine,
Mi-e dor şi te iubesc, eu nu te mint,
Dar ştiu şi văd că vrei să uiţi de mine.

Suflet neînteles

Încerc să înţeleg ceva din tot,
De ce-mi găseşti reproş la toate?
Să îţi găsesc şi eu încă mai pot,
Ce folos să las doar inimi sfărâmate?

Nu, nu pot să te împroşc cu toate,
Şi nici nu vreau, nu are vre-un sens,
Îmi calc pe inimă, aştept ca poate,
În final să aibă toate un înţeles.

Eu te iubesc,dar nu mai pot să rabd
Lovituri primite de dincolo de timp,
Degeaba doruri grele mă mai ard
Când mă loveşti de câte ori se aprind.

Te voi iubii mereu, deşi poate gresec,
Dar nu  pot a-mi poruncii la sentimente,
Va fi secretul meu, cu care o să trăiesc,
Visând mereu la sufletu-mi perehe.

Nici viaţa fără tine nu are vre-un rost,
Nici nu caut, nu am ce să mai găsesc,
Am fost şi bun şi rău şi poate prost,
Voi fi doar inutil,acelaşi suflet neînţeles.

Doar decor

Poate nu merit a ta iubire
Sunt doar un simplu  trecător,
Ce si-a găsit a lui menire,
Un obiect uitat intr-un decor.

N-am pus nimic în viața ta,
Nimic acum nu vreau sa cer,
Sunt un decor în piesa asta,
Sufletu-mi e tot ce pot sa ofer.

E mult? Puțin?  Nu știu acum,
Decor pierdut din piesa tineretii,
Când toți actorii își văd de drum,
Rămân uitat în teatrul  vieții.

Un decor puțin mai special,
Din teatrul nostru neștiut,
Plimbat adesea pe un deal,
Atât mai am din câte am avut.

Bomboane

Pierdut eu mă gândesc mereu,
La drumurile vechi şi neştiute,
Doar eu colind acum, cu dorul meu
Aceleaşi drumuri, ratacite-n munte.

Mă mai opresc ca să mângâi puţin,
Vreo trei copii, uitaţi parcă de lume,
Bucurându-mă de chipul lor senin,
Le dau bomboane, fără un scop anume.

Atunci, mi-aş fi dorit atât de mult,
Să fii tu măcar puţin, acolo lângă mine,
Ai fi văzut pe drumul cel pierdut,
Cei trei copii, având privirile senine.

Nu, nu-i cunosc, i-am mai văzut  o dată,
Erau desculţi, şi se jucau pe lângă casă,
Cu băţul, agitând râzând o mică baltă,
Sunt mici, nu ştiu ce greutăţi pe ei apăsă

Ne caut pe noi.

Găsesc râuri ce se despletesc pe munte,
Şi valuri furioase, ce de ţărm sunt sparte,
Păduri de fag şi brazi, şi drumuri nebătute,
Toate le găsesc aici, dar tu eşti aşa departe.

Găsesc şi păsări care-mi cânta în răsărit,
Şi veveriţe văd mereu când sunt pe drum,
Mai văd adesea câte un sat, mai părăsit
Cu case vechi, dar tu pe unde eşti acum?

Găsesc zeci de izvoare proaspete şi reci,
Şi mii de fluturi ce mângâie câte o floare,
Îmi caut liniştea pe a noastre vechi poteci,
Dar tu eşti rătăcită, departe în lumea mare.

Dans în ploaie

Vin ploile de toamnă şi toate îmi amintesc,

De noi, când ploaia ne era scena unui dans,

Un fel de dar divin în tot haosul lumesc,

Venit în picuri peste noi, la fiecare pas.

Nici muzica n-aveam, doar ploaia în frunze,

Haine, erau stropii ce cădeau pe noi din cer,

Îmi amintesc la fiecare ploaie a tale buze,

Şi-al tău sărut la care veşnic eu mai sper

Vreo două păsări ne cântau atunci vioaie,

Ţineau ritmul singurului nostru dans,

Un dans ce îl dansam în doi prin ploaie,

Ce nu era nici un tango dar nici un vals.

De dor

De dor

La tine mă închin, ca la icoane sfinte,

Te privesc în poza rătăcita din album,

Tu eşti cu mine, în suflet şi în minte,

Nu eşti aici, dar simt al tău parfum.

Simt când tu în braţe mă mai strângi,

Chiar de-s munţi şi dealuri între noi,

Doar dragostea răzbate printre stânci,

Şi ne găseşte în lume, iar pe amândoi.

Ştiu când lăcrimezi uşor de dorul meu,

Şi te sărut în gând, să-ţi fie ţie mai uşor,

Pierdut privesc la cer, mă rog la Dumnezeu,

Să nu mă prăpădesc şi eu, de al tău dor.

N-am avut curaj

N-am avut curaj vreodată,

Să-mi calc soarta în picioare,

Să alerg la dragostea curată,

Nu am avut nicicând, şi doare.

Nici n-am avut curaj să zbor,

Cu tine să mă pierd prin lume,

Mă macină iubirea şi acelaşi dor,

De un sărut, primit pe o culme.

N-am avut curaj să te urmez,

Să-ţi dăruiesc iubirea ce o am,

M-am lovit mereu de-un crez,

Înrădăcinat pe când copil eram.

Doar visez

Visez la mare, dar sunt prizonier,

Departe, în lumea străină şi rece,

Mă  zbat lovind în porţi de mister,

Dar timpul doar tace, tace şi trece.

Visez doar să plec, oriunde în lume,

Dar mă ţin lanţuri ce eu nu le văd,

Iar soarta parcă e pusă pe glume,

Mă uit împrejur, şi totu-i prăpăd.

Visez doar să aud pâraie curgând,

Închis în cuşti ce sunt doar în minte,

Doar drumuri îmi trec acuma în gând,

Tac şi-mi accept pedeapsa, cuminte.

Visez doar pădure şi iarbă şi munţi,

Închis, între gânduri ce nu mă slăbesc,

Mai cad uneori, parcă lovit de pereţi,

Deodată, mi-e frică să mai gândesc.           

De vrei să vezi

De vrei să vezi cât pot să stau tăcut,

Ascunde pentru  o zi numai natura,

Şi o să stau în linişte, încerc s-ascult,

Vreo pasăre uitată ce-şi canta partitura.

De vrei să vezi cât pot să rabd în taină,

Ascunde-mi pădurea, doar pentru o zi,

Voi căuta nebun a frunzei verde haină,

Aşteptând o creangă, să cânte versurile vii.

De vrei să vezi cât pot să stau pierdut,

Tu ia-mi paraiele, ce curg mereu la vale,

Voi hoinării să caut vuietul ce  a tăcut,

Nimic nu o să-mi stea vreodată în cale.