Pierdut eu mă gândesc mereu,
La drumurile vechi şi neştiute,
Doar eu colind acum, cu dorul meu
Aceleaşi drumuri, ratacite-n munte.
Mă mai opresc ca să mângâi puţin,
Vreo trei copii, uitaţi parcă de lume,
Bucurându-mă de chipul lor senin,
Le dau bomboane, fără un scop anume.
Atunci, mi-aş fi dorit atât de mult,
Să fii tu măcar puţin, acolo lângă mine,
Ai fi văzut pe drumul cel pierdut,
Cei trei copii, având privirile senine.
Nu, nu-i cunosc, i-am mai văzut o dată,
Erau desculţi, şi se jucau pe lângă casă,
Cu băţul, agitând râzând o mică baltă,
Sunt mici, nu ştiu ce greutăţi pe ei apăsă
Sa scriu poezii e doar un hobby, fara pretentia de a fi numit poet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu