Topit de dor

E cald afară, simt că mor,
Şi ceru-i fără pic de nor,
Şi-n soare totul e fierbinte,
Şi tu, care mă scoţi din minte.

Mă faci să fierb câte puţin,
Să-mi pară că nu-i căldură chin,
Tu mă-nfierbanti atât de uşor,
De parcă eşti o zi fără de nor.

Şi vântul ce uşor adie a răcoare,
Tu, îl înfierbânţi atât de tare,
Şi nu mă răcoresc deloc,
De dorul tău, parcă iau foc.

Conducători sau trădători?

Strămoşii îşi răscolesc mormântul,
Când voi vindeţi ţara şi pământul,
Au murit în luptă, apărându-şi glia,
Azi voi luptaţi, să vindeţi România.

Vă zbateţi să vă umpleţi buzunarul,
Stăpân vă este acuma numai banul,
Conduşi de-o haită de nebuni şi hoţi,
Am fost viteji, acum slujim la toţi.

Din neam de frunte, suflet de român,
Suntem slugi în lume, fără de stăpân ,
Am luptat cu cei mai mulţi şi mari,
Să ne vindeţi voi pe vreo doi bani.

Fost-am spaima temutului de Baiazid,
Azi în lumea toată, uşile ni se închid,
Şi ne-am luptat, chiar împotriva sorţii,
Dar am ajuns ca se ne vândă ai noştrii.

Cum să-ţi spun?

Cum să-ţi spun că viaţa întreagă
Se învârte întruna, în jurul tău?
Cum să-ţi spun că îmi eşti dragă
Că te vreau mereu la sânul meu?

Cum să-ţi spun când eşti departe,
Că vreau  în braţe să te strâng?
Că eu te vreau mereu aproape,
Adorm şi mă trezesc, cu tine în gând.

Cum să-ţi spun că eşti frumosa?
Când nu ştiu măcar cum arăţi,
Nici nu ştiu şi nici nu-mi pasă,
Dar e frumos ce-n suflet porţi.

Cum să-ţi spun că noaptea în somn
Te visez mereu, mereu pe tine
Cum să-ţi spun? Nu pot să dorm,
Când nu eşti dragă, langă mine.

Prietenie

Câteodată mai greşesc,
Ce zici tu, ce-am înţeles,
Dintr-o vorbă, zisă-n glumă,
Ne lovim, parcă-i furtuna.

Dar trec toate, precum vin,
Ne iertăm, uităm de chin,
Aşa-i prietenia noastră,
Când senină, când furtunoasă.

Dar noi ştim una şi bună,
Că-i senin după furtună,
Cât o fi de rea furtuna,
Vine soare, întotdeauna.

Bunicii

Ploua întruna, parcă în ciudă,
Nori, se scutură de haina udă
Şi cad stropii, rând pe rând,
Să nu aud dorul plângând .

Am fost plecaţi, pe la bunici,
În satul vechi, cu case mici,
Un sat pierdut, pe lângă deal,
Pierdut, în mijloc de Ardeal.

Stau bunicii în haine rele,
Gârboviţi, de vremuri grele,
Stau în ploaie, în uşa porţii,
Plâng, că li se duc nepoţii.

I-am găsit plângând, în poartă,
Că ne-au mai văzut o dată,
De bucurie ei plângeau,
Nepoţii dragi, şi-i revedeau.


Şi plângând noi i-am lăsat,
Şi oftând, când am plecat.,
Oftau de dor de nepoţei
Pleacă iar de lângă ei.