În umbra vieţii

În umbra vieţii

Un nebun, pierdut în lume,
Rătăcind în umbra vieţii,
Fără vre-un scop anume,
Căzut pradă acum tristeţii.

Căutând un loc sub soare,
Tot întreabă, întreaga lume,
Are el un scop, sau n-are?
Dacă-l are, cine-i spune?

Căutând prin lume rostul,
Rătăcind singur prin vise,
El făcând mereu pe prostul,
Oare toate au fost zise?

Sau mai are multe a spune
Chiar prin propria-i tăcere?
El se-ascunde iar de lume
Căutând ….. o mângâiere.

Scuză-mă

Scuză-mă că nu sunt chiar perfect,
Că a tale standarde eu nu le respect,
Scuză-mă că sunt doar un muritor,
Ce-am cutezat pe Pământ să mă cobor.

Scuză-mă că sunt nebun şi te iubesc,
Să mă ridic la a ta înălţime nu îndrăznesc,
Scuză-mă că sunt doar un simplu idiot,
Ce pentru tine a uitat în viaţa asta tot.

Scuză-mă că te privesc cu atâta drag,
Că mai apar oftând la tine-n prag,
Scuză-mă ca-ncerc să-ţi fiu aproape,
Dar nu pot să aud mereu a tale şoapte.

Scuză-mă că sunt un muritor de rând,
Ce nu poate citi ce ai mereu în gând,
Nu mă scuza, îndrăznesc să şi greşesc,
A greşi, pentru tine nu e pământesc.

Versuri

Ştiu, nu mai scriu ca înainte,
E greu, şi rămân fără cuvinte,
Când totul se aşterne lin la loc,
Nu mai găsesc al rimei joc.

Când viaţa devine prea comodă,
Ca să mă lase să mai scriu o odă,
Cu ultimul efort încerc să scriu ,
Dar versul, parcă sună a pustiu.

Nimic nu am acum a spune lumii,
Să scriu... doar că aşa vor unii?
Sau s-aştept să am ceva de spus,
În versuri, printre gânduri dus?

Alungat în tăcere

Tu mă alungi, nimic nu spui,
Te prăbuşeşti, sub ochii mei,
Nu mă mai laşi să te mângâi,
Cum mă lăsai tu de obicei.

Te pierzi, departe în a ta tăcere,
Undeva prin ale minţii colţuri,
Ţi-aş da acum puţină mângâiere,
Dar te ascunzi în ale vieţii rosturi.

Nu alergi la mine, ca în alte dăţi,
Când soarta grea te mai încearcă,
De gâtul meu tu nu te mai agăţi,
Când dai de greu, ca şi altă dată.

Singura încerci să lupţi cu viaţa,
Nu te mai ajut, cum fac mereu,
Aş vrea să-ţi pot reda speranţa,
Dar mă respigi, şi-mi este greu.

Tăcere iar

Tu taci din nou, nimic nu zici,
Tăcerea ta din nou mă arde,
Nici privirea nu o mai ridici,
Gândul tău e în altă parte.

Singur lupt, cu a ta tăcere,
Încerc să înţeleg ceva, orice,
Să pot să aduc o mângâiere,
Dar taci, nici nu ştiu de ce.

Tu taci, în tine e iar furtună ,
Încerc cumva s-o potolesc,
Dar mii de nori iar se adună,
De-a ta tăcere iarăşi mă lovesc.

E o tăcere care rău apasă,
Şi pune mii de întrebări,
E o tăcere care nu mă lasă,
Să văd o viaţă, fără nori.

Hoţi de ţară

Mincinoşi cu ceafa groasă,
Ne conduc acuma ţară,
Vă întreb pe dumneavosatra,
De ce-au murit la Timişoara?

Ca să vindeţi voi  o ţară?
Să furaţi, ce nu mai este?
Să lăsaţi romani să piară?
Să vă adunaţi voi zestre?

Au murit sperând să poată,
Să-şi trăiască în tihnă viaţa,
Nu să stea cerşind la poartă,
Ascunzând de lume faţa.

Au murit sperând la libertate,
Nu la trai modern, în iobăgie,
N-au murit ca să îngraşe,
Ceafa voastră cafenie.

Iobagi suntem, la noi acasă,
Şi slugi, la hoţii ce conduc,
O ţară mândră şi frumoasă,
Ce au furat-o, toţi pe rând.