Performanţă în dos.

Într-o tară unde totul,
Se dărâmă la început,
Unde dosul, spune totul,
Eu, refuz să îl sărut.

Să-l sărute cine vrea,
Dosul celor mai de sus,
Şi să-şi vândă ei onoarea,
La un dos, ce e sus pus.

Cei ce refuzăm pupatul,
Ne tot zbatem, în zadar,
Că ne fură totul statul,
Să dea celui ce dă pupe-n dar.

Toţi care mai au onoare
Fug acum, da fug de voi!
Nu s-au săturat ei oare
Să pupe dosuri pe la noi?

Paradis în vise.

Tu dormi atât de liniştită,
Şi totul urlă-n jurul tău,
Prin somn zâmbeşti, şi fericită,
Uiţi de tot ce-n lume-i rău,

Să te trezesc, eu nici nu vreau,
Ca să nu îţi tulbur ţie visul,
În lume, totul e atât de rău,
Şi-n visul tău e paradisul.

Parcă s-a mai răcorit puţin,
Eu, cu grijă te-nvelesc,
Să nu-ţi tulbur visul plin,
De paradis dumnezeiesc.

Dormi, puiuţul tatii drag,
Îţi veghează tata visul,
Stau, şi te privesc din prag,
Cum visezi tu, paradisul.

Fără tine

N-am vorbit, de două ore,
Deja dorul tău mă doare,
Stau şi mă gândesc, să ştii,
De rezist singur o zi.

De două ore n-am vorbit,
Şi timpul, parcă s-a oprit,
Ceasul uita să mai bată,
Cum bătea el altă dată.

Parcă  bate tot mai rar,
Îl privesc, cum iar şi iar,
El din clipe, face ore,
El nu ştie că mă doare?

Off, de-ar bate un pic mai des,
Să ajung să  te-ntâlnesc,
Că mă macină aşteparea,
Şi tu, doar tu eşti alinarea.

Ochii şi sufletul

Stau şi văd cum te desprinzi
Şi cum dispari în zare,
Cu privirea încerci să mă cuprinzi,
Dar eşti pe-o depărtată cale.

Şi ne gândim, aşa deodată,
La ceea ce ziceau bătrânii,
Că ochii care nu se văd, se uită,
Dar nu-i sfârşitul lumii.

Şi chiar de ochii se mai uită,
Când suntem departe în lume,
Sufletele împreună se frământă,
Şi încearcă să ne adune.

Să ne adune iar unul cu altul,
Cum eram acum o vreme,
Să n-ascultam ce zice sfatul,
Bătrânilor bătuţi de vreme.

Ei au dreptate-n felul lor,
Dar ce contează ochii?
La sufletele care până mor
Unite sunt, din voia sorţii.

Viaţa

Voi, care mie îmi ziceţi,
Viaţa mea cum s-o trăiesc,
Atât zic doar, să mai tăceţi,
Că orişicum vă ocolesc.

Aveţi şi voi o viaţă cred,
Şi trăiţi-o cum veţi vrea,
Că nu stau eu să vă-ntreb,
Ce-aveţi voi cu viaţa mea.

Dar prefer să nu vă aud,
Când îmi daţi voi mie sfaturi ,
Şi îmi ziceţi că-s bolund,
Că-mi trăiesc viaţa în salturi.

Nu înţeleg ce treabă aveţi,
Că merg lin, sau că o sar,
Ca şi voi o viaţă aveţi,
Şi-o trăiţi, dar în zadar.

Ca în loc să vă bucuraţi de ea,
Să o trăiţi cum ea va place,
Voi vă bateţi capul cu a mea,
De parcă nu aveţi ce face.

Dulce împăcare

Aşa-i în astă lume calea,
Că după orice ceartă,
Dulce să fie împăcarea,
La urmă, toate se mai iartă.

Dulcele moment al iertării,
După al cerţii zbucium,
Clipa scumpă a împăcării,
Într-al iubirii susur.

Nu-i nimic mai scump,
Că împăcarea, după ceartă,
Să uităm tot, pentr-un sărut,
Si toate, la sfârşit se iartă.

Calea pierdută

Te văd atât de abătută,
Şi nu ştiu de ce anume,
Parcă umbli rătăcită,
Pe o cale fără nume.

Nici ceva de vrei nu şti,
Sau de umbli fără rost,
Şi sperând ceva  să afli,
Tu tot mergi, în sus, în jos.

Nu şti, ce cauţi anume,
Sau de mergi, aşa, pe drum,
Încercând să uiţi de lume,
Ca să-ţi pară drumul bun.

Dar nu poţi uita uşor,
Câte ai acum pe suflet,
Că te macină şi dor,
Şi nu trec ele cu un zâmbet.

Chiar şi zâmbetul e fals
Încercând să pari altfel,
Când şi sufletul ţi-e ars,
De necazuri, fel de fel.

Dar le treci cumva pe toate,
Şi mai greu, şi mai uşor,
Doar un prieten, dacă poate,
Îţi face drumul mai uşor.

Viaţa ca un pom.

În viaţa asta ce-o trăim,
Frumoasă, grea, sau cum o fi
Simţim nevoia să iubim,
Căci viaţa trece, şi alta nu-i.

Ce e o viaţă fără iubire?
E ca pomul fără rod,
El tot creşte, în neştire,
Dar ajunge lemn de foc.

Şi odată ars în focuri,
Se transformă încet, în scrum,
Şi ar face multe roduri,
Dar e cam târziu acum.

A avut timp să rodească,
Dar a stat, doar a crescut,
Şi-n chemarea cea cerească,
Ar face tot ce n-a făcut.

Printre stropi

Plouă, de vreo două ore,
Ploua întruna, cu stropi deşi,
Eu te-aştept cu nerăbdare,
Ca pe o prinţesă din poveşti.

Printre stropi încerc să văd,
Unde eşti, dacă mai vii.
Plouă de parcă-i prăpăd,
Eu te-aştept în ploaie, ştii?

Şi deodată te-am văzut,
Aveai părul lung şi ud,
Tu, din ploaie ai apărut,
Mi te-ai cuibărit la sân râzând.

Sunt doar udă şi mie frig,
Lângă tine mă-ncălzesc,
La sânul tău stau dârdâind,
Şi-ţi şoptesc că te iubesc.

Valsul iubirii

M-ai cuprins ca într-un dans,
În braţele iubirii noastre,
M-ai condus, în pas de vals,
Pe culmea dragostei curate.

A trecut timpul peste noi,
Şi viaţa, ne-a dat teste,
Le-am trecut, valsând în doi,
Dansam că într-o poveste

O poveste lungă de iubire,
Cum doar noi doi o ştim,
Că nimeni nu mai vrem să ştie,
Cât de mult noi ne iubim.

În viaţa asta ce-o trăim
Ca un tango de pofte,
Într-un vals, noi ne iubim,
Şi trecem peste toate.

Şi toţi se uită lung la noi,
Că nu ne ştiu ei dansul,
Ei ştiu dansa tango în doi,
Doar noi cunoaştem valsul.

E valsul ce-l dansăm doar noi,
E dansul inimilor noastre,
Îl vom dansa mereu, în doi,
Îl vom dansa, până la moarte.

Ultima fărâmă

Viaţa e atât de grea,
Când totul se dărâmă,
Şi vezi cum cade în faţa ta,
Şi ultima fărâmă.

Ultima fărâmă din speranţa,
Că într-o zi îţi va fi uşor,
Să îţi trăieşti şi altfel viaţa,
O viaţă fără nici un dor.

Dar nu poţi scăpa cum vrei,
De dorul ce te omoară,
Şi nu poţi trăi cum vrei,
Când soarta te doboară.

Dar toate trec, la fel cum vin,
Şi tu treci, la fel prin toate,
Şi n-o să-ţi mai fie viaţa chin,
Dacă mă ţii  aproape.

Eşti atâta de frumoasă

Eşti atâta de frumoasă
Când luna te răsfăţa,
Cu raza sa cea luminoasă,
Mângâindu-te pe faţă.

Aş sta aşa, să te privesc,
Cât e de lungă o noapte,
Cum stelele care sclipesc,
Te mângâie pe pleoape.

Dormi, în vise te cufunzi,
Şi luna de pe cer se miră,
Cum prin somn tu mai surâzi,
Într-a ei blândă lumină.

Şi stelele mai şuşotesc,
Şi somnul ţi-l admiră,
Ele mai tare strălucesc,
Să facă mai lumină.

Să ţi se vadă chipul cald,
Prin  vis, cum tu zâmbeşti,
O noapte eu te-am admirat,
Şi acuma te trezeşti.

Păstori din soare

Din soarele care apune,
Sus pe culme, după deal,
Doi păstori şi a lor turme,
Se coboară încet pe mal.

Îşi duc turmele la stâna,
Ce se află jos, în vale,
Mânuind cu a lor mâna,
Toiagul cel plin de jale.

Sunt bătrâni, deabia se ţin,
În picioare după turmă,
Şi vorbesc de-ai lor feciori,
Care i-au lăsat în urmă.

Au plecat în larga lume,
Ca să-şi caute norocul,
Au uitat de mult  de turme,
Şi de stâna, unde le e locul.

Pe sub stejar

Pe liman, pe sub stejar,
Ne plimbam, atât de des,
Pe aleea inimilor ce tresar,
Tresar, atunci când se iubesc.

Şi mulţi râdeau pe-ascuns de noi,
Şi ne bârfeau la colţuri,
Ei nu cunosc iubirea-n doi,
Dar ne fac nouă reproşuri.

Că nu suntem cum ei ne vor,
Suntem cum ne place nouă,
Noi, n-ascultam de gura lor,
Noi, împărţim iubirea-n două.

În două inimi, ce tresar,
Când se scutură stejarii,
Şi se iubesc pe sub stejar
Deşi trecut-au peste ele anii.