Între iad şi rai

Din smoala iadului m-aş smulge,
Şi aş fugii la tine, undeva în rai,
Şi mii de diavoli de m-ar strânge,
Tot fug la tine, un sărut să-mi dai.

Pe diavoli aş călca fără de frică,
Aş alerga de mâna cu măriţii zei,
Doar să văd cum iarăşi fericită,
Zâmbind, în braţe tu mă mai iei.

Demonii îi vom pierde printre zei,
Iar zeii vor veghea iubirea noastră,
Te-aştept acum, hai vino să mă iei,
Şi să fugim din rai, pe o fereastră.

Să fugim departe în adânc pustiu,
Diavolii şi zeii să nu ne găsească,
Să fugim oriunde, dar vreau să fiu,
Cu tine, rătăcind în lumea noastră.

Degeaba

Degeaba speri la îmbogăţire,
Şi risipeşti viaţa pentru bani,
Nu cumperi vreodată nemurire,
Ne vor îmbătrânii aceeaşi ani.

Degeaba uiţi în viaţa să trăieşti,
Şi lupţi doar banul să-l aduni,
La bătrâneţe n-o să ai povesti,
La care nepoţii dragi să îi aduni.

Degeaba uiţi că timpul trece,
Prea repede şi poate prea tăcut,
Te îmbeţi cu bani şi apă rece,
Dar odată dus, e bun trecut.

Degeaba speri la mari averi,
Când nu ştii o viaţă să trăieşti,
La bogaţii doar tu mai speri,
Dar uiţi mereu să mai iubeşti.

În valurile vieţii

Singur plutesc, în marea învolburata,
Caut un ţărm, prin zbuciumate valuri,
Te caut pe tine, cu privirea disperată,
Dar eşti departe, rătăcind şi tu pe maluri.

Încerci să mă găseşti prin tulburi ape,
Să poţi să îmi întinzi o mână salvatoare ,
De ce mă cauţi  oare în altă parte?
Sunt lângă tine, nu mă vezi şi doare.

Încerc să mă agăţ de o speranţă,
Ca de o rătăcită corabie salvatoare,
Ce să plutească, acum parcă învaţă,
Blocată undeva într-o strâmtoare.

Deodată, vremea cruntă se răzbună,
Marea-i liniştită, cerul e acum senin
Norii disperării parcă nu se mai aduna
Viaţa acum, nu mai este doar un chin.

Aş întoarce lumea

Pentru tine aş seca şi marea,
Şi munţi aş pune în locul ei,
Dar iar mă macină întrebarea,
Dacă tu iubito mă mai vrei?

Râurile le-aş întoarce la izvor,
Aş întoarce ploaia către cer,
M-aş îneca în dragoste şi dor ,
Zile fără noapte o să-ţi ofer.

Soarele ar răsării de la apus,
Luna aş face-o seara să apună
Doar să văd acum al tău surâs
Să pot iarăşi să te ţin de mână.

Aş preface dealurile în câmpii
Şi codrii în lanuri mari de crini
Doar să văd cum iar la mine vi
Să simt, sufletul cum mi-l alini.

În istorie.. pagini goale

Conduşi de hoţi, batu-i-ar Sfântul,
Nu i-ar mai răbda deloc Pământul,
Aţi ajuns minţind, la cârma ţării,
Să daţi tot neamul vostru uitării.

Vindeţi tara pe bucăţi mici şi mărunte,
Şi brazii ni-i furaţi, din vârf de munte,
Vă bateţi joc de ce au făurit străbunii,
Vă bateţi joc de neam, în văzul lumii.

Nişte nulităţi fără valoare şi cuvânt,
Ne spuneţi voi ce-i drept acum, şi sfânt?
E drept orice va umple vouă buzunarul,
E sfânt orice va pune în conturi banul.

Istoria, în timp probabil că o să vă uite,
Sunteţi doar gunoaie multe şi mărunte,
Nişte nulităţi lipsite de orice valoare,
În istorie… veţi fi doar pagini goale.

Eşti

Eşti o oază ce salvează,
În deşertul arid al vieţii,
Eşti soarele ce luminează,
În răcoarea diminetii.

Eşti o vie pată de culoare,
În albul monoton al lumii,
Eşti a inimii licoare,
În lumina blândă a lunii.

Eşti licoare pentru suflet,
Rătăcită în lumea absurdă,
Eşti cea care aduce zâmbet,
Când lacrimile, obrazul udă.

Eşti căldura printre gheţuri,
Pe ale vieţii întinse sloiuri,
Eşti cea ce o cânt în versuri.
Într-ale vieţii multe doruri.

Flori de măr

De dorul tău, au înflorit în curte merii,
Şi viţele înmuguresc acum de drag,
Cu flori de măr, sub cerul primăverii,
Te aştep să treci din nou al casei prag.

Soarele, spre mine îţi încălzeşte calea,
Să nu te rătăceşti în drumul către mine,
Albinele îţi aduc cu zumzăit chemarea,
Ţi-am trimis-o, că mi-este dor de tine.

Te văd, în păr tu flori de măr  ai prinse,
Te îndrepţi grăbită către ale mele braţe,
Dar toate astea, sunt iubito numai vise,
Tu eşti pierdută, între crini fără speranţe.

Din flori de măr ţi-aş împletii cunună,
Ţi-aş aseza-o cu un sărut pe tâmple,
Am alerga prin rouă, ţinându-ne de mână,
Dar nimic din astea nu o să se întâmple.

Stropi de drag

De-al tău drag iubito plouă,
Norii parcă-s rupţi în două,
Stropi de dor cad pe pământ,
Stropi de drag, purtaţi de vânt.

Din stropi de drag ce sunt uniţi,
Se naşte râul de iubiri fierbinţi,
E un râu de pasiuni învolburat,
Ce-a izvorât din primul sărutat.

Din inimi ce se zbat aşa nebune,
Stropi de fericre parcă să adune,
Din râu de drag lovit de maluri,
Şi revărsat peste a iubirii dealuri.

Râu izvorât timid de pe o piatră,
Din doi stropi de drag deodată,
Se revărsă peste munţi de fericire,
Un râu din  doi  stropi de iubire.

Suflet de rouă

Eşti o floare ce-ai crescut în mărăcini,
Cu sufletul curat, ca roua dimineţii,
Trăieşti în lume, undeva între străini,
Şi-ţi visezi mereu iubirea mare a vieţii.

Eşti înger care zbori prin iad stingher,
Cu aripile albe cu suflet bun şi nepătat,
Printre diavolii cu furci din roşu fier
Zbori spre sufletul pereche şi curat.

Mac ce-ai răsărit prin lanuri cu tăciune,
Cu floare roşie şi sufletul bătut de vânt,
Rătăcită undeva, umblând prin lume,
Să mă găseşti e unicul tău gând.

Aştept cu braţele deschise amândouă,
Să ajungi, să pot din nou să te sărut,
Tu,  iubita mea cu sufletul de rouă,
Macul meu cu sufletul bătut de vânt

Nălucă de dor

De ochii tăi căprui mi-e dor
De zâmbetul cel larg şi drag
Mi-e dor iubito, simt că mor
Parcă te văd zâmbind în prag

Dar nu eşti tu, este o nălucă
Ce râde acum de dorul meu
Cum a venit, aşa o să se ducă
Iar eu rămân cu dorul greu.

De n-ar fi dorul asta-n lume
Ar fi viaţa toată numai roze
O nălucă n-ar mai face glume
De al meu dor să se amuze.

Nu te-aş vedea de câte ori
În visare ochii mi-i închid
Nu aş visa cum între flori
Te ascunzi şi fugi zâmbind.

Nu aş visa cum pe petale
De roşii trandafiri  şi crini
Păşim pe a iubirii dulce cale 
Aud de fericire cum suspini.

Pierduţi în vise

Aş vrea să pot să te sărut,
Când timpul ne desparte,
Eu te port mereu în gând,
Dar tu eşti aşa departe.

În vis cu braţul te cuprind,
Şi strâns te ţin de la mijloc,
Visez iubito, cum zâmbind,
Din sărutări tu faci un joc.

Îl  jucăm, pierduţi în vise,
Al nostru joc din sărutări,
Ascunşi în lumile interzise,
Undeva în depărtate zări.

Ascunsă după crini regali,
Faci provocator cu ochiul,
Cu ochii luminoşi şi mari,
Tu înteţeşti în mine focul.

Un foc ce de dorinţa arde,
Alimentat e de a ta iubire,
Departe de lume şi faţade,
Arde acum, fără oprire.

Tu nu mă crezi

Te iubesc, dar nu mă crezi,
O ţii pe-a ta, că fug de tine,
Aş vrea cumva şi tu să vezi,
Sunt nebunul ce la tine vine.

Tu mereu, mereu m-alungi,
Doar să poţi iar să mă chemi,
Şi vin la tine, precum slugi
Veneau la curţi, în alte vremi.

Cu capul jos, cu ochii trişti,
Cerşindu-ţi parcă iar iubirea,
Iar tu iubito, parcă insişti,
Că asta mi-e în lume menirea.

Voi alerga la tine, iar şi iar,
Dacă asta vrei şi îmi vei cere,
Şi voi spera, poate-n zadar,
Să nu m-alungi iar în tăcere.

De ce?

De ce  vreau mereu răspunsuri?
La întrebări venite din neant,
Mă încâlcesc în ale vieţii cursuri,
De ce mă simt al vieţii acrobat?

De ce nu ştiu nici eu ce vreau?
Când rostul parcă toţi mi-l ştiu
M-am săturat pe loc să stau
De ce liber eu nu pot să fiu?

De ce mă prinzi în vraja vieţii?
Şi-mi zici apoi că mi se pare
Un salt mortal, fără pretenţii
De ce mereu să-l sar eu oare?

De ce să ascult de gura lumii?
Când zice vrute şi nevrute
Nu aud doar când vor unii
Dar să stea şi alţii să asculte.

În umbra vieţii

În umbra vieţii

Un nebun, pierdut în lume,
Rătăcind în umbra vieţii,
Fără vre-un scop anume,
Căzut pradă acum tristeţii.

Căutând un loc sub soare,
Tot întreabă, întreaga lume,
Are el un scop, sau n-are?
Dacă-l are, cine-i spune?

Căutând prin lume rostul,
Rătăcind singur prin vise,
El făcând mereu pe prostul,
Oare toate au fost zise?

Sau mai are multe a spune
Chiar prin propria-i tăcere?
El se-ascunde iar de lume
Căutând ….. o mângâiere.

Scuză-mă

Scuză-mă că nu sunt chiar perfect,
Că a tale standarde eu nu le respect,
Scuză-mă că sunt doar un muritor,
Ce-am cutezat pe Pământ să mă cobor.

Scuză-mă că sunt nebun şi te iubesc,
Să mă ridic la a ta înălţime nu îndrăznesc,
Scuză-mă că sunt doar un simplu idiot,
Ce pentru tine a uitat în viaţa asta tot.

Scuză-mă că te privesc cu atâta drag,
Că mai apar oftând la tine-n prag,
Scuză-mă ca-ncerc să-ţi fiu aproape,
Dar nu pot să aud mereu a tale şoapte.

Scuză-mă că sunt un muritor de rând,
Ce nu poate citi ce ai mereu în gând,
Nu mă scuza, îndrăznesc să şi greşesc,
A greşi, pentru tine nu e pământesc.

Versuri

Ştiu, nu mai scriu ca înainte,
E greu, şi rămân fără cuvinte,
Când totul se aşterne lin la loc,
Nu mai găsesc al rimei joc.

Când viaţa devine prea comodă,
Ca să mă lase să mai scriu o odă,
Cu ultimul efort încerc să scriu ,
Dar versul, parcă sună a pustiu.

Nimic nu am acum a spune lumii,
Să scriu... doar că aşa vor unii?
Sau s-aştept să am ceva de spus,
În versuri, printre gânduri dus?

Alungat în tăcere

Tu mă alungi, nimic nu spui,
Te prăbuşeşti, sub ochii mei,
Nu mă mai laşi să te mângâi,
Cum mă lăsai tu de obicei.

Te pierzi, departe în a ta tăcere,
Undeva prin ale minţii colţuri,
Ţi-aş da acum puţină mângâiere,
Dar te ascunzi în ale vieţii rosturi.

Nu alergi la mine, ca în alte dăţi,
Când soarta grea te mai încearcă,
De gâtul meu tu nu te mai agăţi,
Când dai de greu, ca şi altă dată.

Singura încerci să lupţi cu viaţa,
Nu te mai ajut, cum fac mereu,
Aş vrea să-ţi pot reda speranţa,
Dar mă respigi, şi-mi este greu.

Tăcere iar

Tu taci din nou, nimic nu zici,
Tăcerea ta din nou mă arde,
Nici privirea nu o mai ridici,
Gândul tău e în altă parte.

Singur lupt, cu a ta tăcere,
Încerc să înţeleg ceva, orice,
Să pot să aduc o mângâiere,
Dar taci, nici nu ştiu de ce.

Tu taci, în tine e iar furtună ,
Încerc cumva s-o potolesc,
Dar mii de nori iar se adună,
De-a ta tăcere iarăşi mă lovesc.

E o tăcere care rău apasă,
Şi pune mii de întrebări,
E o tăcere care nu mă lasă,
Să văd o viaţă, fără nori.

Hoţi de ţară

Mincinoşi cu ceafa groasă,
Ne conduc acuma ţară,
Vă întreb pe dumneavosatra,
De ce-au murit la Timişoara?

Ca să vindeţi voi  o ţară?
Să furaţi, ce nu mai este?
Să lăsaţi romani să piară?
Să vă adunaţi voi zestre?

Au murit sperând să poată,
Să-şi trăiască în tihnă viaţa,
Nu să stea cerşind la poartă,
Ascunzând de lume faţa.

Au murit sperând la libertate,
Nu la trai modern, în iobăgie,
N-au murit ca să îngraşe,
Ceafa voastră cafenie.

Iobagi suntem, la noi acasă,
Şi slugi, la hoţii ce conduc,
O ţară mândră şi frumoasă,
Ce au furat-o, toţi pe rând.

Ceva perfect

Ne-am întâlnit, nu ştiu de ce?
Destinul, ne-a unit pe amândoi,
Să fie oare doar ceva ce trece?
Sau ceva perfect, trăit în doi?

De-ar fi, să fie totul trecător,
Ar fi trecut, şi n-ar mai fi aici,
Şi n-aş  mai venii la tine în zbor
De câte ori privirea ţi-o ridici.

Totul pare să tindă spre perfect
Trecător, nimic nu-i între noi,
Nu găsesc nicicând vre-un defect,
La ceea ce trăim acum în doi.

E o poveste veche, de când lumea,
E scrisă în cărţi, cantata în poezii,
E o poveste pe care doar iubirea,
Te poate face la nesfârşit s-o scrii.

Povestea sufletelor unite de iubire,
Predestinate, cumva să se găsească,
Se luptă, şi cu o ultimă zvâcnire,
Vor ştii  mereu să se iubească.

De ziua mea

De ziua mea, mă simt iubit,
De toţi şi tot ce e în jurul meu,
Mă simt atât de bun şi fericit,
Mă simt iubit, de Dumnezeu.

Trăiesc aici, lângă cei dragi,
Mă îmbratiseaza şi zâmbesc,
Copiii îmi zic, cu ochii largi,
Tati, la mulţi ani şi te iubesc.

Prietenii îmi zic,  să trăieşti,
Fac glume, pe seama mea,
Uite măi că  îmbătrâneşti,
Şi iţi cam trece vremea ta.

Nu eşti om, eşti inger

Eu te iubesc, în felul meu ,
Nu te iubesc ca orice om,
Eşti parte a sufletului meu,
Te iubesc, dar nu eşti om.

Eşti înger, coborât din cer,
Tu mângâi sufletul pribeag ,
Eşti doar un înger mai rebel,
Ce ai sosit la mine-n prag.

Tu nu eşti om, aşa ca mine,
Eşti un înger rătăcind aici,
Tu faci mereu câte un bine,
Încerci cu greu să mă ridici.

Îngeraş, cu aripile ostenite,
Încercând din nou să zbori,
Tu ai pătruns în a mea minte,
Eşti înger, printre muritori.

Un sărut

Un sărut eu am închis,
Undeva, lângă un vis,
Un sărut,  pentru tine,
E sărutul de la mine.

Un sărut, eu am ascuns,
Lângă suflet este pus,
Un sărut blând, de iubire,
E sărutul pentru tine.

Un sărut mai am acum,
Nu ştiu unde o să-l pun,
O să-l pun peste un nor,
Lângă o lacrimă de dor.

M-ai învăţat

M-ai învăţat ce-nseamnă să iubesc,
M-ai învăţat, cum e viaţa s-o trăiesc
Te iubesc şi-mi eşti atât de dragă
Te voi iubi mereu, o viaţă întreagă.

M-ai învăţat ce-nseamnă lin să zbor,
M-ai învăţat, să plutesc lângă un nor,
Te iubesc şi-mi eşti mereu aproape,
Te voi iubi mereu, până la moarte.

M-ai învăţat ce-nseamnă fericirea,
M-ai învăţat, să preţuiesc iubirea,
Te iubesc şi eşti mereu aici cu mine,
Te voi iubii, mereu voi fi lângă tine.

Când tot în lume

Când tot în lume se dărâmă,
Eu, pot mereu să mă ridic,
Când sufletul mi se fărâmă,
Plâng, nu pot să fac nimic.

Când tot în lume, va renaşte,
Eu, pot să stau şi să privesc,
Sufletul, iubirea o cunoaşte,
Nu pot acum să nu iubesc.

Când tot în lume înfloreşte,
Eu, pot să stau şi să mă mir,
Sufletul timid, acum iubeşte,
Cusut cu al fericirii roşu fir