Tu nu mă crezi

Te iubesc, dar nu mă crezi,
O ţii pe-a ta, că fug de tine,
Aş vrea cumva şi tu să vezi,
Sunt nebunul ce la tine vine.

Tu mereu, mereu m-alungi,
Doar să poţi iar să mă chemi,
Şi vin la tine, precum slugi
Veneau la curţi, în alte vremi.

Cu capul jos, cu ochii trişti,
Cerşindu-ţi parcă iar iubirea,
Iar tu iubito, parcă insişti,
Că asta mi-e în lume menirea.

Voi alerga la tine, iar şi iar,
Dacă asta vrei şi îmi vei cere,
Şi voi spera, poate-n zadar,
Să nu m-alungi iar în tăcere.

De ce?

De ce  vreau mereu răspunsuri?
La întrebări venite din neant,
Mă încâlcesc în ale vieţii cursuri,
De ce mă simt al vieţii acrobat?

De ce nu ştiu nici eu ce vreau?
Când rostul parcă toţi mi-l ştiu
M-am săturat pe loc să stau
De ce liber eu nu pot să fiu?

De ce mă prinzi în vraja vieţii?
Şi-mi zici apoi că mi se pare
Un salt mortal, fără pretenţii
De ce mereu să-l sar eu oare?

De ce să ascult de gura lumii?
Când zice vrute şi nevrute
Nu aud doar când vor unii
Dar să stea şi alţii să asculte.

În umbra vieţii

În umbra vieţii

Un nebun, pierdut în lume,
Rătăcind în umbra vieţii,
Fără vre-un scop anume,
Căzut pradă acum tristeţii.

Căutând un loc sub soare,
Tot întreabă, întreaga lume,
Are el un scop, sau n-are?
Dacă-l are, cine-i spune?

Căutând prin lume rostul,
Rătăcind singur prin vise,
El făcând mereu pe prostul,
Oare toate au fost zise?

Sau mai are multe a spune
Chiar prin propria-i tăcere?
El se-ascunde iar de lume
Căutând ….. o mângâiere.

Scuză-mă

Scuză-mă că nu sunt chiar perfect,
Că a tale standarde eu nu le respect,
Scuză-mă că sunt doar un muritor,
Ce-am cutezat pe Pământ să mă cobor.

Scuză-mă că sunt nebun şi te iubesc,
Să mă ridic la a ta înălţime nu îndrăznesc,
Scuză-mă că sunt doar un simplu idiot,
Ce pentru tine a uitat în viaţa asta tot.

Scuză-mă că te privesc cu atâta drag,
Că mai apar oftând la tine-n prag,
Scuză-mă ca-ncerc să-ţi fiu aproape,
Dar nu pot să aud mereu a tale şoapte.

Scuză-mă că sunt un muritor de rând,
Ce nu poate citi ce ai mereu în gând,
Nu mă scuza, îndrăznesc să şi greşesc,
A greşi, pentru tine nu e pământesc.

Versuri

Ştiu, nu mai scriu ca înainte,
E greu, şi rămân fără cuvinte,
Când totul se aşterne lin la loc,
Nu mai găsesc al rimei joc.

Când viaţa devine prea comodă,
Ca să mă lase să mai scriu o odă,
Cu ultimul efort încerc să scriu ,
Dar versul, parcă sună a pustiu.

Nimic nu am acum a spune lumii,
Să scriu... doar că aşa vor unii?
Sau s-aştept să am ceva de spus,
În versuri, printre gânduri dus?

Alungat în tăcere

Tu mă alungi, nimic nu spui,
Te prăbuşeşti, sub ochii mei,
Nu mă mai laşi să te mângâi,
Cum mă lăsai tu de obicei.

Te pierzi, departe în a ta tăcere,
Undeva prin ale minţii colţuri,
Ţi-aş da acum puţină mângâiere,
Dar te ascunzi în ale vieţii rosturi.

Nu alergi la mine, ca în alte dăţi,
Când soarta grea te mai încearcă,
De gâtul meu tu nu te mai agăţi,
Când dai de greu, ca şi altă dată.

Singura încerci să lupţi cu viaţa,
Nu te mai ajut, cum fac mereu,
Aş vrea să-ţi pot reda speranţa,
Dar mă respigi, şi-mi este greu.

Tăcere iar

Tu taci din nou, nimic nu zici,
Tăcerea ta din nou mă arde,
Nici privirea nu o mai ridici,
Gândul tău e în altă parte.

Singur lupt, cu a ta tăcere,
Încerc să înţeleg ceva, orice,
Să pot să aduc o mângâiere,
Dar taci, nici nu ştiu de ce.

Tu taci, în tine e iar furtună ,
Încerc cumva s-o potolesc,
Dar mii de nori iar se adună,
De-a ta tăcere iarăşi mă lovesc.

E o tăcere care rău apasă,
Şi pune mii de întrebări,
E o tăcere care nu mă lasă,
Să văd o viaţă, fără nori.

Hoţi de ţară

Mincinoşi cu ceafa groasă,
Ne conduc acuma ţară,
Vă întreb pe dumneavosatra,
De ce-au murit la Timişoara?

Ca să vindeţi voi  o ţară?
Să furaţi, ce nu mai este?
Să lăsaţi romani să piară?
Să vă adunaţi voi zestre?

Au murit sperând să poată,
Să-şi trăiască în tihnă viaţa,
Nu să stea cerşind la poartă,
Ascunzând de lume faţa.

Au murit sperând la libertate,
Nu la trai modern, în iobăgie,
N-au murit ca să îngraşe,
Ceafa voastră cafenie.

Iobagi suntem, la noi acasă,
Şi slugi, la hoţii ce conduc,
O ţară mândră şi frumoasă,
Ce au furat-o, toţi pe rând.

Ceva perfect

Ne-am întâlnit, nu ştiu de ce?
Destinul, ne-a unit pe amândoi,
Să fie oare doar ceva ce trece?
Sau ceva perfect, trăit în doi?

De-ar fi, să fie totul trecător,
Ar fi trecut, şi n-ar mai fi aici,
Şi n-aş  mai venii la tine în zbor
De câte ori privirea ţi-o ridici.

Totul pare să tindă spre perfect
Trecător, nimic nu-i între noi,
Nu găsesc nicicând vre-un defect,
La ceea ce trăim acum în doi.

E o poveste veche, de când lumea,
E scrisă în cărţi, cantata în poezii,
E o poveste pe care doar iubirea,
Te poate face la nesfârşit s-o scrii.

Povestea sufletelor unite de iubire,
Predestinate, cumva să se găsească,
Se luptă, şi cu o ultimă zvâcnire,
Vor ştii  mereu să se iubească.

De ziua mea

De ziua mea, mă simt iubit,
De toţi şi tot ce e în jurul meu,
Mă simt atât de bun şi fericit,
Mă simt iubit, de Dumnezeu.

Trăiesc aici, lângă cei dragi,
Mă îmbratiseaza şi zâmbesc,
Copiii îmi zic, cu ochii largi,
Tati, la mulţi ani şi te iubesc.

Prietenii îmi zic,  să trăieşti,
Fac glume, pe seama mea,
Uite măi că  îmbătrâneşti,
Şi iţi cam trece vremea ta.

Nu eşti om, eşti inger

Eu te iubesc, în felul meu ,
Nu te iubesc ca orice om,
Eşti parte a sufletului meu,
Te iubesc, dar nu eşti om.

Eşti înger, coborât din cer,
Tu mângâi sufletul pribeag ,
Eşti doar un înger mai rebel,
Ce ai sosit la mine-n prag.

Tu nu eşti om, aşa ca mine,
Eşti un înger rătăcind aici,
Tu faci mereu câte un bine,
Încerci cu greu să mă ridici.

Îngeraş, cu aripile ostenite,
Încercând din nou să zbori,
Tu ai pătruns în a mea minte,
Eşti înger, printre muritori.

Un sărut

Un sărut eu am închis,
Undeva, lângă un vis,
Un sărut,  pentru tine,
E sărutul de la mine.

Un sărut, eu am ascuns,
Lângă suflet este pus,
Un sărut blând, de iubire,
E sărutul pentru tine.

Un sărut mai am acum,
Nu ştiu unde o să-l pun,
O să-l pun peste un nor,
Lângă o lacrimă de dor.

M-ai învăţat

M-ai învăţat ce-nseamnă să iubesc,
M-ai învăţat, cum e viaţa s-o trăiesc
Te iubesc şi-mi eşti atât de dragă
Te voi iubi mereu, o viaţă întreagă.

M-ai învăţat ce-nseamnă lin să zbor,
M-ai învăţat, să plutesc lângă un nor,
Te iubesc şi-mi eşti mereu aproape,
Te voi iubi mereu, până la moarte.

M-ai învăţat ce-nseamnă fericirea,
M-ai învăţat, să preţuiesc iubirea,
Te iubesc şi eşti mereu aici cu mine,
Te voi iubii, mereu voi fi lângă tine.

Când tot în lume

Când tot în lume se dărâmă,
Eu, pot mereu să mă ridic,
Când sufletul mi se fărâmă,
Plâng, nu pot să fac nimic.

Când tot în lume, va renaşte,
Eu, pot să stau şi să privesc,
Sufletul, iubirea o cunoaşte,
Nu pot acum să nu iubesc.

Când tot în lume înfloreşte,
Eu, pot să stau şi să mă mir,
Sufletul timid, acum iubeşte,
Cusut cu al fericirii roşu fir

Inimă zdrobită

O inimă zdrobită, un suflet sfărâmat,
Cu un cuvânt iubito, în urmă ai lăsat
Un suflet, ce se zbate să se adune iar,
O inimă nebună, acum bate în zadar.

Cuvântul tău loveşte un suflet doborât,
Inima rănită, parcă o izbeşte de pământ
Tu plângi, departe, rătăcită în gânduri,
Eu, în versuri plâng şi-n sutele de rânduri.

Cu lacrimi multe scriu, şi fără mângâiere,
Mă uit la cer, şi-l rog să îmi dea putere,
Să nu mă prăbuşesc sub ultimul cuvânt,
Să pot să te mângâi, e singurul meu gând.

Anotimpurile iubirii

În viaţa asta grea şi uneori amară,
Noi ne iubim, atât, nimic în plus,
Pierduţi, departe în miez de vară,
Noi ne iubim, şi asta e de ajuns.

În toamna care acuma stă să vină,
Cu vânturile reci şi umedele ploi,
Iubirea noastră e mereu senină,
Flăcări de iubire, ard acum în noi.

Crivătul ce suflă iarna, rece şi tăios,
Încearcă şi el să stingă cumva focul,
Ce arde sufletul cel de iubire  întors,
Îi face doar iubirii, iar acuma jocul.

Şi-n primăvara care e aşa departe,
Ne vom iubii, la fel ca la început,
Inimile noastre, a dragoste vor bate,
Noi ne iubim, atât, nimic mai mult.

Să plecăm.

Mă ţii iubito lângă tine,
Mă ţii cu lanţuri de iubire,
Mă strâng tare, şi mă dor,
Mă strâng, că mai am un dor.

Dor de ducă, printre stânci,
Dor de umblat, prin văi adânci,
Dor de mers, oriunde în lume
Dor de mers dragă, cu tine.

Stăm, ca-n temniţă acum,
Stăm, în loc să fim pe drum,
Stăm, acasă între pereţi,
Stăm, de parcă avem două vieţi.

Să plecăm, iubito-n lume,
Să plecăm, nici nu ştiu unde,
Să plecăm, să nu mai stăm,
Să plecăm, doar să plecăm.

Aproape iarnă

O pătură de nea subţire,
Acoperă acuma iarba,
A nins puţin, şi este bine,
Copiii răscolesc zăpada.

Se bucura de iarna seacă,
Cu zăpadă, mai deloc,
Şi râzând, ei se apleacă,
Şi îşi fac, cu bruma joc.

Şi întreabă, aşa deodată,
Nu ştiu cum de le-a venit,
Facem omul de zăpadă?
Din zăpada ce-a sosit.

E aşa, cam cât un deget,
Stratul fin, de albă nea,
Copiii, sunt numai zâmbet,
Când se tăvălesc prin ea.

Când taci.

Când taci, parcă se năruie,
Ceru-ntreg asupra mea,
Se cufundă întrega lume,
Iubito, în tăcerea ta.

Când taci, parcă loveşti,
În sufletu-mi ce plânge,
Off, de mine te fereşti,
La tine, eu nu pot ajunge.

Când taci, parcă mă laşi,
Rătăcind într-un pustiu,
Încercând cu ultimi paşi,
Lângă tine, eu să fiu.

Când taci, eu plâng încet,
Ca nimeni să nu audă,
Că sufletul e chin şi bocet,
Pierdut în noaptea surdă.

O stea in viaţa mea

În viaţa asta ce-o trăim,
Iubito, ne luptăm cu toate,
Ne luptăm, dar reuşim,
Ne iubim, până la moarte.

De stă ceva, iubito între noi,
Luptăm şi-l dăm deoparte,
Noi ne iubim, desculţi şi goi,
Ne iubim, pierduţi în noapte.

Tu eşti iubito, departe undeva,
Pierdută printre nori şi stele,
Te văd departe, eşti o stea,
Ce străluceşti, de doruri grele.

Te joci cu mine, te ascunzi,
Undeva pe după luna plină ,
Te aud, cum chicoteşti şi râzi,
Tu, în noapte îmi faci lumină.

Topit de dor

E cald afară, simt că mor,
Şi ceru-i fără pic de nor,
Şi-n soare totul e fierbinte,
Şi tu, care mă scoţi din minte.

Mă faci să fierb câte puţin,
Să-mi pară că nu-i căldură chin,
Tu mă-nfierbanti atât de uşor,
De parcă eşti o zi fără de nor.

Şi vântul ce uşor adie a răcoare,
Tu, îl înfierbânţi atât de tare,
Şi nu mă răcoresc deloc,
De dorul tău, parcă iau foc.

Conducători sau trădători?

Strămoşii îşi răscolesc mormântul,
Când voi vindeţi ţara şi pământul,
Au murit în luptă, apărându-şi glia,
Azi voi luptaţi, să vindeţi România.

Vă zbateţi să vă umpleţi buzunarul,
Stăpân vă este acuma numai banul,
Conduşi de-o haită de nebuni şi hoţi,
Am fost viteji, acum slujim la toţi.

Din neam de frunte, suflet de român,
Suntem slugi în lume, fără de stăpân ,
Am luptat cu cei mai mulţi şi mari,
Să ne vindeţi voi pe vreo doi bani.

Fost-am spaima temutului de Baiazid,
Azi în lumea toată, uşile ni se închid,
Şi ne-am luptat, chiar împotriva sorţii,
Dar am ajuns ca se ne vândă ai noştrii.

Cum să-ţi spun?

Cum să-ţi spun că viaţa întreagă
Se învârte întruna, în jurul tău?
Cum să-ţi spun că îmi eşti dragă
Că te vreau mereu la sânul meu?

Cum să-ţi spun când eşti departe,
Că vreau  în braţe să te strâng?
Că eu te vreau mereu aproape,
Adorm şi mă trezesc, cu tine în gând.

Cum să-ţi spun că eşti frumosa?
Când nu ştiu măcar cum arăţi,
Nici nu ştiu şi nici nu-mi pasă,
Dar e frumos ce-n suflet porţi.

Cum să-ţi spun că noaptea în somn
Te visez mereu, mereu pe tine
Cum să-ţi spun? Nu pot să dorm,
Când nu eşti dragă, langă mine.

Prietenie

Câteodată mai greşesc,
Ce zici tu, ce-am înţeles,
Dintr-o vorbă, zisă-n glumă,
Ne lovim, parcă-i furtuna.

Dar trec toate, precum vin,
Ne iertăm, uităm de chin,
Aşa-i prietenia noastră,
Când senină, când furtunoasă.

Dar noi ştim una şi bună,
Că-i senin după furtună,
Cât o fi de rea furtuna,
Vine soare, întotdeauna.

Bunicii

Ploua întruna, parcă în ciudă,
Nori, se scutură de haina udă
Şi cad stropii, rând pe rând,
Să nu aud dorul plângând .

Am fost plecaţi, pe la bunici,
În satul vechi, cu case mici,
Un sat pierdut, pe lângă deal,
Pierdut, în mijloc de Ardeal.

Stau bunicii în haine rele,
Gârboviţi, de vremuri grele,
Stau în ploaie, în uşa porţii,
Plâng, că li se duc nepoţii.

I-am găsit plângând, în poartă,
Că ne-au mai văzut o dată,
De bucurie ei plângeau,
Nepoţii dragi, şi-i revedeau.


Şi plângând noi i-am lăsat,
Şi oftând, când am plecat.,
Oftau de dor de nepoţei
Pleacă iar de lângă ei.