Să renunţ la inutilul fals “mi-e atât de bine”?
Să recunosc că toate parcă iarăşi mă doboară?
Că dor de tine încă zilnic doare şi mă omoară?
Mă ridic în fiecare zi, minţindu-mă frumos,
Că toate sunt la loc în viaţă, că toate-s de folos,
Dar nu-mi găsesc un loc în lumea asta mare,
Şi-mi doresc să aud mereu numai a ta chemare.
Toate stau să se dărâme încă o dată în viaţa asta,
Să le ridic, sau las să mă doboare soarta şi năpasta,
Mă leagăn ca frunza-n toamnă printre albe ceţuri,
Stau să mă desprind de toate ce-s fără înţelesuri.
Am înţeles că sunt un mare plus în viaţa fără sens,
Sunt doar un oarecare destul de monoton şi şters,
Care cumva fără vre-o speranţa risipita-n viaţa,
A reuşit să îţi aducă iarăşi zâmbetul pe faţă.
Acum aruncă-mă şi lasă-mă să mor în lacrimi,
Nu ai nevoie de a mele mult prea multe patimi,
Sunt doar un suflet, rătăcind pustiu prin lume,
Sunt doar un oarecare, la care-i mai zici pe nume.
